Cine e de partea dragostei?

Vino să îmbătrânim împreună!

Încă nu am trăit ce-i mai frumos.

Sfârșitul vieții, pentru care a fost un început…*

Poate este despre dragoste. Sau despre bunătate. Sau despre lupta pentru putere. Sau despre cum binele și răul își vor spune, pe rând, cuvântul. Dar sigur este despre oameni. Despre umanism, cu tot ceea ce a însemnat el încă din epoca Renașterii.

Cineva caracteriza acest roman ca fiind perfect pentru a fi citit la 12 ani. Sau în vacanță, deoarece, se pare, atunci devenim mai debili și trebuie să citim cărți așa-zis ușoare.

Iată că eu am citit-o la aproape 50 de ani, convinsă fiind la finalul lecturii că întâlnirea a avut loc exact la timp. Așa cum ar fi fost și la 12, la 20, la 40 sau la 80 de ani. Pentru că Asimov poate fi citit la orice vârstă și pe orice palier de înțelegere. Iar ăsta este motivul principal pentru care am vrut să includ această carte printre recomandările mele.

Nu cred c-o să spun pe larg povestea ei, deși este importantă, și nu din cauză că mi-ar fi teamă să nu divulg spoilere. Mi se pare însă mai frumos să vorbim despre cum a creionat un autor de geniu (și nu mi-e frică să folosesc aprecierea!) un roman umanist în plin secol XX, la câțiva ani după o conflagrație mondială care arătase cum oamenii își chinuie și își ucid semenii cu sadism, fără scrupule.

Dintre caracteristicile esențiale ale umanismului, în afară de faptul că pune omul în centrul atenției, importante mi se par încrederea în rațiune, precum și libertatea, demnitatea si perfectibilitatea ființei umane. În lumina acestora, încă de la prima pagină, personajul ce merge pe străzile orașului Chicago al anului 1949 simte că „avea încredere în bunătatea naturii umane”. Pe parcursul aventurii lui, această credință va rămâne, în ciuda tuturor grozăviilor desfășurate sub ochii sau în preajma lui. Un pas săltat peste o păpușă de cârpe îi va schimba destinul. Această jucărie aparent inofensivă va fi ultimul lucru văzut dintr-o lume în care credea, aceea a celei mai vechi și mai frumoase planete. Și unde va ajunge? Pe… „una din cele mai insignifiante planete din Imperiu – planeta numită Pământ”. Acolo unde „pământenii ăștia îmi par toți niște pungași și niște nemernici”. Nu, nu călătorul nostru în timp gândește așa, ci oamenii întâlniți. „Să devină și ei oameni, și vor fi tratați ca atare. Sau n-au decât să rămână pământeni, dar atunci să nu ceară mai multă considerație.”

Disocierea dintre oameni și pământeni pare halucinantă și nu ne (mai) liniștim decât în clipa când vedem că cineva, niște cercetători cât de cât onești, au descoperit că „Pământul a fost odată singurul cămin al umanității și că este centrul neîndoielnic al rasei, adevărata întruchipare a Omului”.

Nu, Asimov nu se joacă nicio secundă cu creierul nostru. Nici nu ne avertizează că ceva rău se va-ntâmpla. Să nu uităm – omul este în centrul atenției, iar omul, chiar și peste miliarde de ani, va exista. Aici sau aiurea, într-un Imperiu Galactic, dar vor fi (tot) oameni. Elevați, culți, evoluați, privind de sus (la propriu și la figurat) spre pământeni și preferând mai degrabă să doarmă „în mijlocul unei legiuni de diavoli vreme de douăzeci de ani, decât să facă față Pământului timp de zece minute”. Puternicul antiterrism îi animă pe aproape toți oamenii, iar pământenii le răspund cu monede la fel de usturătoare și răzbunătoare. Mai ales că suferința lor este adâncă și amenințătoare. Viața le este limitată, permanent îi pândește „șaizeciul care sosește fatal pentru orice pământean”. Ajuns doar „o piatră pe cer”, și aceea radioactivă, „Pământul poate hrăni doar douăzeci de milioane, nu mai mult. Pentru a trăi, trebuie să produci. Or, peste șaizeci de ani nu mai poți produce.”

Autorul ne permite să facem cunoștință încet atât cu pământeni, cât și cu oameni de pe alte „pământuri” („Orice planetă este „pământ” pentru cei ce-o locuiesc”). Și poveștile par aceleași: este vorba despre iubire, atât romantică – cea care ar presupune o mezalianță de neacceptat între un om și o pământeană –, dar și cea filială, capabilă de sacrificii și de încălcări ale legii; există, de asemenea, un fir al pasiunii pentru profesia aleasă care îi călăuzește deopotrivă pe toți cei ce doresc să afle adevărurile fundamentale, indiferent căreia dintre lumi îi aparțin; și, firește, este o luptă pentru putere, fie ea galactică sau pământeană. Iar problemele sunt, de fapt, aceleași pentru că, în ciuda atâtor miliarde de ani scurse, nimic din ceea ce e omenesc nu le este străin oamenilor.

Extrem de bine realizată este țesătura singurătății, surprinsă subtil de Asimov. Singurătatea unor conducători venetici sau a unor băștinași. Sau singurătatea și mai grea a celui care trebuie să supraviețuiască apăsărilor minții lui. „Nu există singurătate mai cumplită decât a aceluia care rătăcește fără sens pe coridoarele întortocheate ale propriei sale minți, în temnița căreia nimeni nu poate pătrunde să-l salveze.”

Inclusiv tema conflictului între generații este reliefată fin, cu un creion cu vârf ascuțit care nu-l zgârie pe cititorul în vârstă, ci îl face doar să gândească altfel și, mai ales, să simtă că e nevoie, în aceeași măsură, de tineri și vârstnici pentru a crea (și a păstra) o lume viabilă. „Bătrânii au tendința să uite cum gândeau în tinerețe. Uită iuțeala gândului, îndrăzneala intuiției juvenile și prospețimea percepției. Se obișnuiesc cu o gândire mai laborioasă și, cum aceasta este un produs al experienței acumulate, bătrânii se cred mai înțelepți decât tinerii.”

Bineînțeles că romanul lui Asimov, „O piatră pe cer”, este inclus la categoria „science fiction”, indiferent unde căutăm referințe despre el, iar acesta este un alt palier pe care poate fi citit. Părerea mea de cititoare rămâne totuși aceeași – este un roman umanist până la ultima filă a lui, incluzând orice respirație, orice gând, orice act de curaj simțite și înfăptuite de personajele lui.

Titlul unuia dintre capitole este „De partea cui ești?”. Cartea aceasta este de partea dragostei. A dragostei față de OAMENI. Pentru ca ei să îmbătrânească împreună.

*Versurile îi aparțin lui Robert Browning și se regăsesc atât pe prima, cât și pe ultima pagină a romanului „O piatră pe cer” de Isaac Asimov (Ed. Univers, 1981, traducere de Maria Ana Tupan)

[apărut pe 4.07.2017 în revista „Literatura de azi”, la rubrica PĂRERE DE CITITOARE]