Dintotdeauna, am afirmat că mie-mi plac cărțile și filmele „în care nu se întâmplă nimic”. Nu am nevoie de povești (prea) fantastice, de efecte speciale, de suspans mai mult sau mai puțin artificial, de imaginație bolnavă sau de o acțiune care îți întinde nervii la maximum.

Ceea ce, probabil, nu știu cei care au nevoie de toate cele de mai sus este că, atunci „când nu se întâmplă nimic”, se întâmplă, de fapt, totul – adică viața.

Întâmplarea (sau poate așa era scris) a făcut ca volumului „Pescărușul din geam. Jurnalul unui cuib”, de Veronica D. Niculescu, să-i vină rândul la citit într-un prag de sfârșit de săptămână. L-am început joi seara, după o zi mult prea obositoare, și m-am cuibărit în el până duminică la amiază.

Nu e ca și când aș fi descoperit-o acum pe autoare – în ultimii ani, nu numai că nu mi-a scăpat vreo carte de proză unde îi apărea numele pe copertă, indiferent că era vorba despre cărți pentru copii sau pentru adulți, dar am citit și mult din ceea ce ea a tradus.

„Pescărușul de la geam” este însă altceva. Rod al unei „supravegheri” atente de luni de zile (de fapt, ani), conturează o poveste aproape incredibilă pentru noi, bucureștenii, care suntem obișnuiți să nu observăm mai nimic, în afară de traficul înnebunitor, de murdărie, de gropi și altele asemenea. În paginile acestui jurnal este un alt București. Unul care se petrece aproape de cer, ignorând, pe cât posibil, oamenii, pandemia, politica și alte lucruri efemere. Și poate de aceea pare o istorie perenă, chiar dacă, în lumea omenească, acele câteva luni se pierd în noianul de ani care și ei, la rândul lor, trec aproape neobservați în profunzime. Jurnalul este scris anul trecut și am fost uimită (chiar șocată, uneori) de cât de puține aspecte ale vremii, de exemplu, observasem sau îmi rămăseseră în minte. Iată însă că Veronica D. Niculescu mi-a redat acele zile de sfârșit de primăvară și început de vară, depănând istoria acestui cuib contemplat de la distanță, cu binoclul sau prin lentila aparatului de fotografiat.

„Personajul” principal este Grégoire, un pescăruș pe care îl cunoaște deja de ceva timp, pe care l-a privit îndelung cum își clădește cuibul în același loc, pe aceeași terasă, de câțiva ani. Și care, din când în când, se odihnește pe pervazul ei: pasăre și om despărțiți printr-un geam, o floare, o respirație, un pas, dar și uniți prin puterea privirii. Nu este o carte care să fie povestită, nu trebuie să fie povestită – trebuie doar citită, asimilată, pătrunsă. De asemenea, nu este o carte scrisă de un ornitolog (afirmație dedicată celor care s-ar putea speria de o întâlnire prea „tehnică”), ci de un „amator”, cum singură se descrie autoarea, însă de unul care știe să privească, să observe, să nu critice și, mai ales, știe să scrie. Poate este unul dintre puținele exemple când povestea unei familii de păsări (de pescăruși „bucureșteni”, în cazul nostru) este astfel creionată – cu sensibilitate și obiectivitate, cu drag, dar de la distanță, cu teamă și, în același timp, cu acea înțelegere că legile naturii sunt dincolo de simțire.

Veronica D. Niculescu reușește să ne facă să cântărim totul prin prisma acelor păsări – și trecerea timpului (o zi pare chiar mai lungă decât veacul), și relațiile dintre părinți și copii, și obiectele neimportante, și ploaia, și soarele, și verdele, și curcubeul. Ea nu judecă nimic și pe nimeni – dar prin tot ceea ce observă și notează, adăugat felului în care o face, intrăm într-o lume care pare mult mai reală decât cea în care ne petrecem noi timpul și, în egală măsură, ne face pe noi să ne simțim mici, neimportanți, meschini, acaparatori, doritori de control. Este în exclusivitate meritul autoarei că, scriind „cartea ei despre păsări”, pe care și-o dorea de atâta timp, dă o altă dimensiune timpului și spațiului, gândurilor și simțirilor.

Nu am fost niciodată pasionată de păsări. Știam doar câteva – mai mult ca sigur, pe cele mai cunoscute dintre ele – și le observam detașat, fără prea multă curiozitate. Iar pescărușii nici măcar nu-mi plăceau, deoarece mi se părea că sunt prea gălăgioși, chiar isterici, brutali, agresivi. Acum însă, ghidată de jurnalul cuibului lui Grégoire, m-am trezit căutând informații despre toate personajele, fie ele și secundare, ale acestei lumi fascinante, aflând povești despre drepnele, vânturei și chiar ciori, despre obiceiurile lor, despre fidelitatea lor, despre nenumărate amănunte incredibile. Mai mult decât atât, am început să privesc altfel spre pescăruși. Poate că o să-mi devină dragi sau, măcar, o să încep să înțeleg altceva din variatele lor țipete.

Sigur, fiecare poate avea de spus câte o poveste originală – despre plante, despre pomi, despre animale și, firește, despre păsări, dacă tot suntem la acest capitol. Doar că puțini reușesc s-o și pună pe hârtie. Și încă și mai puțini sunt în stare s-o facă astfel încât ea să te prindă, să te-nvârtă, să te poarte pe alte meleaguri. Din fericire, Veronica D. Niculescu aparține celei de-a treia categorii. Ea știe cum să aștearnă cuvintele cu grijă, dar fără să pară nimic căutat, să aleagă metafore și comparații neobositoare, însă sclipitoare și, înainte de toate, să poată țese o carte care te ține cu sufletul la gură dintr-o istorie normală, în care, la o privire superficială, nu se întâmplă nimic. Pentru că acolo se întâmplă viața. Inclusiv a noastră.

Veronica D. Niculescu, „Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib”, 246 pag., Editura Polirom, 2021

Leave a comment

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create your website with WordPress.com
Get started
%d bloggers like this: